Taina Copilăriei

«Daca ne-am intreba ce este civilizatia si am cugeta putin, am vedea ca ea este un ajutor progresiv in a face tot mai usoara adaptarea omului la mediul in care traies­te.

Ei bine, cine face o schimbare de mediu mai brusca si mai radicala decat un copil care se naste? Atunci ar trebui sa existe in istoria civilizatiei omenesti o pagina inaintea celorlalte, in care sa se arate ce face omul civilizat spre a ajuta pe cel care se naste sa se adapteze mai usor la mediul acesta nou si atat de deosebit. Si se va vedea, ca nu exista nimic scris in aceasta privinta. Prima pagina a istoriei civilizatiei omenesti este o pagina alba.

Toti vor zice, de buna seama, ca ne ocupam mult de copilul ce se naste. Da? Insa cum? Rudele si prietenii exclama cu mare bucurie: „Avem un copil frumos; avem un fecior!” Bucuria lor este totul. Copilul este un obiect de placere pentru ei, este realizarea unei sperante: adultul are un fiu! Iata ideea; iata sentimentul! Si aceasta se cheama dragoste pentru copilul ce s-a nascut in familia ce il dorea.

Tatal poate va dori sa-i vada ochisorii; ii deschide, ca sa vada ce culoare au pupilele ce-l vor privi odata.
In acest timp, toti se intrec in a face liniste si intuneric in jurul mamei, care a suferit si este obosita; dar copilul nu este obosit? Cine se gandeste sa faca liniste si intuneric in jurul lui, ca sa se poata obisnui incetul cu incetul la noul mediu? Noul nascut este luat in maini, pielea sa delicata este ranita de maini aspre. De fapt, nimeni nu indrazneste sa il atinga, pentru ca este atat de fraged; rudele si mama il privesc cu ingrijorare, incredintandu-l unor „experte”. Exista maini experte, si toti se linistesc, nu simt nevoia de a apara acest corp micut care nu a fost niciodata atins de cineva. In schimb pisicile, cainii, pasarile sunt extrem de geloase: nimeni nu ar putea, nu sa atinga, dar nici sa priveasca de aproape pe micutii lor. Atunci aceasta pagina nu este numai o pagina alba, ci este o lacuna in natura.

Copilul este fiinta omeneasca cea uitata de societate, mai mult, de insisi aceia care il iubesc, care i-au dat si-i pazesc viata. Nu e copilul tulburatorul adultilor, inglodati in afaceri din ce in ce mai urgente, mai repezi? Pentru copii nu e loc in casele din ce in ce mai stramte ale oraselor moderne in care se aglomereaza familiile. In strada nu e loc pentru ca vehiculele se inmultesc, iar trotuarele sunt intetite de lume grabita. Adultii n-au timp sa se ocupe de ei, caci sunt zoriti de lucru si pleaca de acasa, si tatal si mama. Cand nu se gaseste lucru, mizeria ii taraste si pe ei, impreuna cu adultii. Dar si in familiile de conditie buna, copilul bogat este exilat in camera copiilor, lasat in grija unei persoane straine, platite si nu ii este ingaduit sa intre in camerele rezervate pentru cei care i-au dat viata. Nu exista refugiu unde copilul sa poata simti ca sufletul lui e inteles, unde activitatea lui sa nu fie stanjenita. El trebuie sa stea in tot locul nemiscat, sa nu se atinga de nimic, pentru ca nimic nu este al lui, totul este proprietatea adultului: tabu pentru copil.

Starea copilului e ca aceea a unui om lipsit de drepturi civile, fara ambianta proprie, un extra-social pe care oricine il poate trata fara respect, il poate palmui, pedepsi si bate, ca in virtutea unui drept natural: dreptul de adult.

Adultul crede ca el ar fi plasmuitorul copilului, fauritorul vietii lui sufletesti; crede ca poate savarsi din exterior o opera creatoare, dand stimuli, directive si sugestii spre a dezvolta in copil inteligenta, sentimentul si vointa. Adultul si-a atribuit o putere aproape dumnezeiasca, a sfarsit prin a se socoti Dumnezeul copilului … . De fapt, daca un copil are in sine cheia propriei sale taine, daca are un plan sufletesc si directive de dezvoltare, acestea trebuie sa fie in el potentiale si extrem de gingase in sfortarile lor de implinire. Interventia grosolana a individului adult, volitiv si ametit de puterea lui inchipuita, poate nimici aceste planuri sau poate devia infaptuirile ascunse; adultul poate sterge planul divin, inca de la inceput si, in felul acesta, din  generatie in generatie, omul se indeparteaza tot mai mult de ceea ce ar trebui sa fie.

SOMNUL

Conflictul dintre adult si copil incepe indata ce copilul a ajuns la acea treapta de dezvoltare cand poate faptui.

Pana atunci nimeni nu l-a putut impiedica sa vada si sa auda, adica sa cucereasca lumea prin simturi.

Insa, din clipa in care copilul “face”, umbla, atinge lucrurile din jurul sau, totul se schimba. Atunci, cu toata dragostea reala si adanca a adultului fata de propriul sau copil, se naste in el un instinct de aparare impotriva noului venit care ii incurca lucrurile.

Starea sufleteasca a copilului si a adultului sunt atat de deosebite, incat o viata impreuna e aproape cu neputinta, daca nu s-au luat masuri potrivite din vreme. Din nenorocire, aceste masuri se iau numai impotriva copilului, a carui inferioritate sociala e absoluta; si represiunea in lumea in care domneste adultul, devine fatala, deoarece adultul nu e constient de atitudinea lui de aparare, el stie numai atata: ca isi iubeste copilul si ca ii vrea binele.

Apararea inconstienta nu se infatiseaza in lumina constiintei decat ascunsa sub o masca; zgarcenia ce apara lucrurile adultului devine ‘’datoria de a da copilului o crestere buna’’; iar frica de micul tulburator se face prin ‘’trebuinta de a culca copilul, sa se odihneasca’’.

Cat e de usor pentru adult sa spuna copilului sa stea cuminte, sa nu se atinga de lucruri, sa nu vorbeasca, sa nu tipe, sa doarma, sa manance; sau sa mearga la plimbare cu cineva care nu-l iubeste. Dar solutia cea mai comoda dintre toate e: ‘’la culcare’’.

Cine se poate indoi de binefacerile somnului? Nu trebuie insa sa uitam ca, copilul este o fiinta ce poate sa observe si nu e un somnoros de la natura. El are nevoie de un timp normal de somn si fara indoiala ca trebuie sa avem grija ca aceasta nevoie sa fie implinita. Dar una e somnul normal al copilului si alta e somnul artificial pe care noi i-l provocam.

Se stie ca o persoana cu o vointa puternica poate sugestiona o fiinta slaba. Adultul ce adoarme copilul il sugestioneaza fara sa-si dea seama si condamna la somn aceasta fiinta atat de vie, mai cu seama cand e reprezentat de un specialist in materie, cum e doica … . Nu numai copilul din fasa, ci si cel de trei sau patru ani e condamnat sa doarma peste nevoile sale. Copiii de la tara, care alearga pe strada toata ziua, nu-si obosesc mamele si scapa de pericolul somnului. Se stie de altfel ca, copiii din popor nu sunt atat de nervosi ca aceia ai familiilor cultivate. Cu toate acestea, igiena recomanda un somn lung, facand un adevarat panegiric vietii vegetative.

Patul copiilor ce pot sa se miste singuri este o erezie. El se deosebeste de leaganul frumos si moale; se deosebeste si de patul celor mari care, se intelege, e facut asa ca sa se poata dormi in el comod. Ceea ce se cheama  «pat de copil»  e cea dintai inchisoare pe care familia o pregateste acestor fiinte ce lupta pentru existenta intelectuala. Colivia inalta in care parintii ii coboara, este un culcus fortat si un simbol in acelasi timp. Copiii sunt prizonierii unei civilizatii construite de adult, spre binele adultului, ce nu lasa copilului decat un spatiu din ce in ce mai restrans.

Patul copiiilor este o colivie anume facuta ca sa dea adultului putinta de a tine pe copil de-o parte, fara pericolul de a se rani; in felul acesta il poate lasa singur si chiar daca va plange, nu-i nimic, principalul e ca nu se poate rani. In jurul lui se face intuneric si lumina nu-l va trezi cand se va face lumina.

MERSUL

Adultul ar trebui sa renunte la nevoile sale proprii si sa sprijine pe acelea ale fiintei in formare.

Animalele superioare se adapteaza prin instinct la nevoile puilor lor. Cand un pui de elefant este dus de mama lui in grupul celor adulti, marea masa a pahidermelor inceteaza pasul, pentru ca micutul sa poata merge in rand cu cei mari; iar cand a obosit si se opreste, se opresc toti.

In forma noastra de civilizatie, inca n-a patruns sentimentul unui sacrificiu ca acesta.

Am vazut odata un japonez ce se plimba cu un copil de vreun an si jumatate sau doi. La un moment dat, copilul se opri si cuprinse cu bratele piciorul tatalui sau; tatal se opri si el, iar copilul incepu sa se invarteasca in jurul piciorului, jucandu-se. Dupa ce copilul isi sfarsi jocul, plimbarea continua in pas incet. Dupa catva timp, copilul se opri din nou la marginea trotuarului. Tatal lui se opri langa el. Fata lui era serioasa si naturala: era un tata ce-si plimba copilul. Asa ar trebui sa se inteleaga plimbarea, spre a da putinta copilului sa faca exercitiul senzorial al mersului, intr-o epoca a vietii sale in care organismul trebuie sa coordoneze atatea eforturi spre a putea castiga echilibrul individului. 

Copilul e inceputul vietii adultului, mai mult el l-a creat pe adult. Binele si raul din adult sunt in stransa legatura de dependenta cu viata copilului in care a crescut. Copilul e omenirea viitoare intreaga, dar e si rodul nostru. Asupra lui au cazut si in el s-au intiparit toate greselile noastre, el poarta pecetea nestearsa a ratacirilor noastre. Noi vom muri, dar copiii nostri vor purta in sine urmarile raului prin care le-am deformat pentru totdeauna sufletele. Si lantul este continuu si neintrerupt.»

 

”Taina copilariei”
Maria Montessori