Normalizarea

Defectele de caracter ale copiilor dispar abia după ce copiii devin absorbiţi într-o activitate care îi atrage. Aşa-numitele calităţi negative dispar toate şi rămâne doar un singur tip de copil. Copiii dovedesc că adevărata lor dorinţă este să fie mereu în acţiune și să-și aleagă activitatea în mod spontan. Urmând un ghid interior, copiii au fost preocupaţi de ceva anume, fiecare de altceva, care le-a conferit seninătate şi bucurie.

Apoi s-a întâmplat un alt lucru: disciplina care a apărut în mod spontan. Aceasta, mai mult decât orice altceva, a impresionat opinia publică. Disciplina în condiții de libertate părea să rezolve o problemă care, până atunci, păruse a fi de nerezolvat. Răspunsul se află în obţinerea disciplinei prin asigurarea libertăţii. Aceşti copii, care îşi căutau munca în libertate, fiecare absorbit într-un alt tip de îndeletnicire, şi totuşi, aparţinând aceluiaşi grup, dădeau impresia unei discipline perfecte. Acest lucru demonstrează că atunci când copiii sunt plasaţi în medii care le permit să desfăşoare o activitate ordonată, ei ajung să se prezinte într-o altă lumină. Cu alte cuvinte, ei dezvoltă un tip psihologic comun întregii omeniri.

La orice copil această schimbare apare invariabil după o scurtă perioadă de concentrare profundă asupra unei activităţi. Aceasta nu înseamnă că educatoarea trebuie să îmboldească  un copil leneş să facă ceva. Este de ajuns ca ea să îl pună în contact cu diferite mijloace de acţiune cu scop, care aşteaptă să fie folosite în mediul pregătit pentru el. După ce şi-a găsit activitatea preferată, defectele copilului dispar. Nu ajută să folosim judecata logică cu copiii. Ceva din interiorul lor pare să iasă la iveală şi să se exprime printr-o activitate exterioară. Aceasta atrage energia copilului care, astfel, devine absorbit de o activitate constantă, repetată în mod  activ.

Fiinţa umană este un întreg unitar, dar această unitate, spre care este condusă de legile naturii, trebuie să fie construită şi formată prin experienţe active în lumea reală. Dezvoltarea embrionară a fiecărei părţi a personalităţii umane, care, la început, de la naştere până la trei ani,  se desfăşoară separat, trebuie, în final, să devină integrată, moment în care va fi atât de organizată încât toate aceste părţi vor acţiona împreună în interesul individului. Aceasta se întâmplă  în următoarea perioadă, între 3 şi 6 ani, când mâna acţionează, iar mintea este cea care o ghidează. În cazul în care condiţiile externe împiedică realizarea acestei integrări, atunci aceleaşi energii continuă să ceară insistent fiecărei formaţiuni parţiale să-şi continue activitatea separat de celelalte. Rezultatul este o dezvoltare inegală, desprinsă de finalităţile sale. Mâna se mişcă fără ţintă; mintea rătăceşte departe de realitate; limbajul se concentrează asupra propriei rezonanţe; corpul se mişcă cu stângăcie. Iar aceste energii separate, negăsind nimic care să le satisfacă, dau naştere unor combinaţii nenumărate de moduri de creştere deviate şi deficitare, care devin surse de conflicte.

Astfel de deviaţii nu pot fi atribuite personalităţii însăşi. Ele provin dintr-un eşec de organizare a personalităţii. Ele sunt caracteristici efemere, şi totuşi ele pot fi îndreptate doar atunci când toate capacităţile funcţionează ca un tot pentru a servi scopurile individului ca întreg.

Dar când atracţiile noului mediu îşi exercită vraja, oferind motive pentru o activitate constructivă, atunci toate aceste energii se unesc şi deviaţiile pot fi dispersate. Apare un tip unic de copil, „copilul nou”; dar, în realitate, este „personalitatea” adevărată a copilului căreia i s-a permis să se construiască normal.

Odată ce copiii încep să se concentreze, defectele dispar şi rămâne numai un tip de copil – disciplinat, harnic, adaptat social, vesel si fericit. Acest fenomen se repetă în toate şcolile Montessori, la copii aparţinând tuturor claselor sociale, raselor şi civilizaţiilor. Este cel mai important rezultat al educatiei de acest tip.

Tranziţia de la o stare la alta este întotdeauna consecinţa activităţii mâinilor cu obiecte reale, muncă însoţită de o concentrare mentală. Acest eveniment psihologic, care ne duce cu gândul la tratarea adulţilor prin psihanaliză, l-am numit printr-un termen tehnic, „normalizare”.

De asemenea, terapia prin joc îi dă copilului libertatea de a alege între mai multe jucării şi jocuri  – o selecţie dintr-o gamă mai variată decât i se poate oferi, de obicei, acasă. Se întâmplă foarte des ca atunci când copiii, după ce au fost vindecaţi sau când starea lor s-a ameliorat, se întorc la condiţiile de viaţă anterioare care n-au fost modificate şi care erau cauzele originale ale „deviaţiilor de la normalitate”, să nu mai aibă puterea sau oportunităţile necesare pentru a rămâne normalizaţi, iar îmbunătăţirea stării lor să fie doar temporară.

În unele ţări s-au făcut eforturi pentru aplicarea libertăţii şi activităţii în şcoli; dar libertatea şi activitatea au fost interpretate mult prea general. Libertatea este înţeleasă într-o manieră elementară, ca fiind o eliberare imediată de nişte obligaţii opresive;  ca o încetare a  aplicării corecţiilor şi a supunerii faţă de autoritate. Această concepţie este, evident, negativă, pentru că ea înseamnă numai eliminarea constrângerilor. De aici rezultă, destul de des, o „reacţie” foarte simplă: de revărsare dezordonată a impulsurilor, care nu mai sunt controlate, deoarece, anterior, ele fuseseră controlate de voinţa adultului. A lăsa copilul „să facă ce-i place”, când el nu şi-a dezvoltat încă nici o putere de control, înseamnă a trăda însăși ideea de libertate.

Rezultatul îl reprezintă copiii care sunt dezordonaţi pentru că ordinea le-a fost impusă în mod arbitrar, care sunt leneşi pentru că, înainte, au fost forţaţi să muncească, care sunt neascultători pentru că au fost forţaţi să fie ascultători.

În schimb, libertatea adevărată este o consecinţă a dezvoltării. Dezvoltarea este activă. Ea reprezintă construirea personalităţii, realizată prin efort şi prin experienţele proprii ale fiecăruia; este drumul lung pe care fiecare copil trebuie să-l parcurgă pentru a atinge maturitatea. Oricine poate să domine  şi să reprime pe cel slab şi supus; dar nimeni nu poate să facă pe altcineva să se dezvolte. Dezvoltarea nu poate fi predată.

Dacă libertatea este înţeleasă ca a lăsa copiii să facă ce le place, folosind sau, mai degrabă, folosind greşit lucrurile disponibile, este clar că numai „deviaţiile” lor sunt libere să se dezvolte; anormalităţile lor vor spori.

Normalizarea vine prin concentrarea asupra unei activităţi. Pentru aceasta trebuie să furnizăm motive pentru activitate atât de bine adaptate intereselor copilului încât să-i provoace o atenţie profundă. Reuşita depinde de utilizarea obiectelor în scopurile pentru care au fost proiectate, lucru care conduce, de asemenea, la dezvoltarea ordinii mentale a copilului. Dacă  sunt utilizate cu grijă şi precizie ele conduc copilul şi la coordonarea mişcărilor proprii.

Ordinea mentală şi coordonarea mişcărilor sunt cele care pregătesc concentrarea, iar aceasta, odată apărută, eliberează acţiunile copilului şi-l conduce la vindecarea defectelor sale. Spunem „concentrare”, nu doar „ocupaţie”, deoarece dacă copiii trec indiferenţi de la un lucru la altul, chiar dacă îl utilizează corect, aceasta nu duce la înlăturarea defectelor.

Lucrul esenţial este ca sarcina să trezească un asemenea interes încât întreaga personalitate a copilului să fie angajată în realizarea ei.

În şcolile Montessori acest  moment al vindecării nu constituie linia de sosire, ci e punctul de plecare, după care libertatea de acţiune consolidează şi dezvoltă personalitatea. Numai copiii normalizaţi, ajutaţi de mediu, dezvăluie, în dezvoltarea ulterioară, acele minunate capacităţi despre care vorbim: disciplină spontană, activitate continuă şi fericită, sentimente sociale de ajutorare şi simpatie faţă de alţii.

Activitatea liber aleasă devine modul lor obişnuit de viaţă. Vindecarea  tulburărilor e poarta de trecere către acest nou mod de  viaţă. Caracteristica ei principală nu se schimbă niciodată. Ea este „disponibilitatea pentru muncă”.  O activitate interesantă, liber aleasă, care are virtutea de a induce concentrarea, nu oboseala, sporeşte energiile şi capacităţile mentale ale copilului şi îl conduc la stăpânirea de sine.

Acum, pentru a ajuta această dezvoltare, nu e de ajuns să furnizăm obiecte la întâmplare, ci trebuie să organizăm o lume a „interesului progresiv”. Rezultatul este o tehnică educaţională bazată pe psihologia dezvoltării copilului.

În şcolile Montessori, nu numai că se întăreşte caracterul, dar viaţa intelectuală a copilului devine însetată de cunoaştere. Există tentaţia de a spune că, în acest fel, copiii execută exerciţii spirituale, deoarece au descoperit calea autoperfecţionării şi a ridicării la înălţimile interioare ale sufletului.