Mintea absorbantă

Mintea adultului nu poate să facă ceea ce face mintea copilului. Inteligenţa copilului nu este de aceeaşi natură cu a noastră. Se poate spune că noi dobândim cunoştinţe prin folosirea minţii; copilul însă, absoarbe cunoştinţele direct în viaţa lui psihică. Pur şi simplu, copilul învaţă să vorbească limba maternă doar prin faptul că trăieşte. Înăuntrul lui se desfăşoară un fel de chimie mentală. Prin contrast, noi suntem receptori. Impresiile se revarsă în noi şi noi le înmagazinăm în mintea noastră; dar noi înşine rămânem separaţi de ele, întocmai cum un vas se separă de apa pe care o conţine. În schimb, copilul suferă o transformare. Impresiile nu doar pătrund în mintea lui, ci o formează. Ele se încarnează în el. Copilul îşi creează propriii “muşchi mentali” folosind pentru aceasta ceea ce găseşte în lumea care-l înconjoară. Aceasta este mintea absorbantă.

Pentru noi, este foarte dificil să percepem puterea mentală a copilului mic, dar nu poate exista nicio îndoială cu privire la cât de privilegiată este. Cât ar fi de minunat dacă am putea păstra capacitatea uluitoare pe care am avut-o când eram copii, de a zburda bucuroşi, de a sări şi a ne juca învăţând, în acelaşi timp, o limbă nouă în toată complexitatea ei! Ce minunat ar fi dacă toată ştiinţa ne-ar pătrunde în minte, pur şi simplu, ca un rezultat al existenţei, fără a fi nevoie de mai mult efort decât se cere pentru a mânca sau a respira! La început, n-ar trebui să observăm nicio schimbare specifică. Apoi, dintr-o dată, lucrurile pe care le-am învăţat vor apărea în mintea noastră ca nişte stele strălucitoare ale cunoaşterii. Să începem să observăm că ele erau acolo, să devenim conştienţi de idei care, fără să vrem, devin ale noastre.

Pentru a influenţa societatea trebuie să ne îndreptăm atenţia spre copilărie. Din acest adevăr vine importanţa grădiniţelor de copii întrucât cei mici clădesc omenirea şi ei pot lucra doar pe materialele pe care le oferim noi. Influenţa  imensă pe care educaţia o poate exercita prin intermediul copiilor are ca instrument mediul înconjurător, întucât copilul absoarbe mediul care-l înconjoară, ia totul din el şi-l încarnează în el însuşi. Copilul ne aduce o mare speranţă şi o nouă viziune. Sunt multe lucruri pe care noi, educatorii, le putem face ca să aducem umanitatea la o înţelegere mai profundă, la o prosperitate mai înaltă şi la o spiritualitate superioară.

Prin urmare, trebuie să existe o forţă psihică specială care lucrează şi care îl ajută pe  copil să se dezvolte. Şi asta nu e valabil doar pentru limbă; la doi ani el poate recunoaşte toate persoanele şi lucrurile din jurul său. Dacă ţinem cont de acest lucru, devine şi mai clar că micuţul face o muncă impresionantă de formare interioară. Tot ceea ce suntem noi înşine a fost făcut de către copil, de copilul care am fost în primii ani ai vieţii noastre. Nu numai că cel mic trebuie să recunoască ceea ce vede în jurul său, să înţeleagă şi să se adapteze modului nostru de viaţă, ci, de asemenea, – în timp ce încă nu i se pot preda lecţii – el trebuie să clădească în interior toate acele formaţiuni complexe care vor deveni inteligenţa noastră, temelia sentimentelor noastre religioase şi a sentimentelor sociale şi naţionale specifice. Este ca şi cum natura ar fi protejat pe  fiecare copil de influenţa raţiunii adulte, aşa încât să dea prioritate profesorului lăuntric care-l însufleţeşte. El are şansa să clădească o structură psihică completă înainte ca inteligenţa adulţilor să poată ajunge la spiritul lui şi să producă schimbări în acesta.

Până la vârsta de trei ani, copilul şi-a pus deja temeliile personalităţii lui ca fiinţă umană, şi de abia atunci are nevoie de ajutorul unor influenţe scolastice speciale. Psihologii au afirmat adesea că, dacă propria noastră abilitate adultă ar fi comparată cu aceea a copilului, ne-ar trebui şaizeci  de ani de muncă grea ca să  facem ceea ce el înfăptuieşte în trei; şi au  exprimat asta prin aceleaşi cuvinte: „La trei ani copilul este deja om”. Totuşi, el este încă departe de a-şi fi epuizat  această stranie putere pe care o posedă, de a absorbi din mediul ce-l înconjoară.

În primele şcoli Montessori copiii intrau, de obicei, la vârsta de trei ani. Nimeni nu le putea preda întrucât nu erau receptivi; totuşi, ei ne-au oferit uluitoare revelaţii ale măreţiei sufletului omenesc. Şcoala aceasta era mai degrabă o casă pentru copii decât o şcoală adevărată. Pregătisem pentru copii un loc în care cultura să poată fi asimilată din mediu fără  necesitatea unei instruiri directe. Copiii proveneau din cele mai umile clase sociale, iar părinţii lor erau analfabeţi. Şi da, aceşti copii au învăţat să citească şi să scrie înainte de a împlini cinci ani. Dacă vizitatorii îi întrebau: „Cine te-a învăţat să scrii?”, ei răspundeau adesea cu uimire: „Cine să mă înveţe? Nimeni nu m-a învăţat!”.

Activitatea individuală este singurul factor care stimulează şi produce dezvoltarea şi acest lucru este tot atât de adevărat pentru copiii de şcoală elementară, medie sau superioară,  cât este de adevărat pentru cei care aparţin vârstei preşcolare.

Obişnuiam să spunem că mama e cea care formează copilul, deoarece ea îl învaţă să meargă, să vorbească, ş.a.m.d. Dar nimic din aceste lucruri nu sunt făcute cu adevărat de către mamă. Sunt o realizare a copilului. Mama e  doar cea care naşte copilul, dar copilul este cel care produce omul. Chiar dacă moare mama, copilul mic continuă să crească şi îşi înfăptuieşte opera de a construi adultul.

Un bebeluş indian dus în America şi lăsat în grija americanilor învaţă să  vorbească engleza şi nu hindi. Deci limba lui nu vine de la mamă, ci copilul este cel care-şi însuşeşte limba, întocmai cum îşi însuşeşte obiceiurile şi tradiţiile oamenilor în mijlocul cărora trăiește. Prin urmare, nu este nimic ereditar în nici una din aceste achiziţii. Copilul este cel care absoarbe materialul din lumea înconjurătoare; el e cel care îl frământă şi îl transformă în omul viitor. A recunoaşte această măreaţă operă a copilului nu înseamnă a diminua autoritatea părinţilor. Îndată ce se pot convinge că nu ei sunt constructorii, că ei acţionează doar ca nişte colaboratori la procesul de construire, părinţii devin mult mai capabili să-şi îndeplinească obligaţiile reale; şi astfel, în lumina unei viziuni mai largi, ajutorul lor devine cu adevărat preţios. Copilul poate construi bine doar dacă acest ajutor este dat într-un mod corespunzător. Astfel, autoritatea părinţilor nu vine dintr-o demnitate teoretică, ci provine din ajutorul pe care ei sunt capabili să-l dea copiilor lor. Demnitatea părinţilor şi măreţia autorităţii lor depinde numai de acest ajutor. Acesta, de asemenea, este un truditor, iar scopul muncii lui este să producă un om adult. Este adevărat că părinţii îi furnizează mijloacele esenţiale vieţii şi activităţii creative, dar problema socială în ceea ce îl priveşte este mult mai importantă întrucât roadele muncii lui nu sunt doar lucruri materiale, ci el croieşte umanitatea însăşi. Astfel văzută, concluzia că societatea trebuie să ia în seamă copilul, să-i recunoască drepturile şi să-i satisfacă trebuinţele, este de netăgăduit. Îndată ce ne concentrăm atenţia şi studiile asupra vieţii însuşi, descoperim că atingem taina omenirii şi că, în mâinile noastre va sta ştiinţa de a o guverna şi ajuta.

Maria Montessori, Mintea Absorbantă (Traducere Marcel Căpraru), Editura A.P.A, 2006